CULTURA: ,,N-o să ajung niciodată să fac prostituție culturală” – INTERVIU Marina Palii, actriță (II)

,,N-o să ajung niciodată să fac prostituție culturală” – INTERVIU Marina Palii, actriță (II)

Te-ai întors de la Festivalul de Film de la Veneția și te duci la Black Nights Film Festival de la Tallinn. Ești în altă zodie a carierei tale acum, ești într-o ascensiune, într-un moment bun.

Este, dar nu mă păcălesc, nu mă mai entuziasmez atât de tare. Mă bucur foarte mult de ce mi se întâmplă. Bine, am și muncit pentru asta, sunt două filme la care am muncit foarte mult.

Primul e Dinți de Lapte, cu care ai fost la Veneția și care rulează acum pe ecrane în România. Care e următorul?

Următorul este debutul Ceciliei Ștefănescu Un loc sigur, care a avut premiera la Tallinn pe 13 noiembrie.

Ce joci acolo?

E un subiect foarte interesant. Mi se pare unul dintre cele mai frumoase roluri, pune în discuție tema iubirii unei femei și a felului în care iubirea este condiționată, câteodată, de conjuncturi sociale. Cât iubește o femeie, dacă iubește o femeie care e într-o relație de căsnicie, ce se întâmplă cu o femeie care iubește pe altcineva și este, în același timp, căsătorită. Deci, cumva, problema adulterului, dar tratată dintr-o perspectivă care mie mi-a plăcut foarte mult. Nu am văzut încă rezultatul final, deci nu pot să zic mai multe, dar, din ce am trăit la filmări și din scenariul pe care l-am filmat atunci, mi s-a părut o poveste foarte curajoasă, pentru că nu judecă, nu pune punctul pe i, ci încearcă să pătrundă în lumea unei femei care e împărțită în două. Adică o femeie care își permite să iubească un bărbat în afara căsniciei și toate complicațiile care apar de pe urma acestei relații extraconjugale.

Cecilia Ștefănescu e scriitoare de meserie, acum e debutul ei în lungmetraj.

Da. Dar am să revin la povestea asta cu entuziasmul: mă bucur foarte mult de ce mi se întâmplă, dar o privesc așa, ca pe o sinusoidă. Știu că va veni și o perioadă de scădere și, cumva, de pe acum încerc să mă pregătesc emoțional pentru perioada inactivă care va urma. Eu sper să nu vină, dar să zicem că ar putea urma.

Dar teatru mai faci?

Din păcate, nu mai fac teatru și îmi pare rău pentru că, atunci când am fost plecată la Arad, se pare că m-am cam deconectat de lumea de aici. Trebuie să-mi dau seama, deocamdată nu reușesc să mă integrez, să mă reintegrez.

Ce-ți place mai mult dintre film și teatru, sau nu le compari?

Nu le compar, nu. Mi se pare că sunt complementare și se alimentează reciproc. Din experiența mea în teatru, nu au fost toate spectacolele extrem de oneste, sau aveau diverse forme stilistice acele spectacole, care te puneau să faci o compoziție, cu excepția câtorva regizori cu care am lucrat foarte onest și sincer. În film am avut parte de mai multă deschidere și onestitate. De aia, cumva, pentru mine filmul e mai sincer. Felul în care camera îți captează ochii și expresia feței… nu te poți ascunde, este foarte greu de evitat. Evident, există și în film diverse tehnici, montaj, dar când ajungi la prim plan și când trebuie să fii adevărat, nu poți să apelezi la trucuri. E ceva acolo care în teatru lipsește… Deși, uite, unii s-ar putea să mă contrazică.

Da, unii spun invers.

Unii spun invers. Pentru mine, în experiența mea s-a întâmplat opusul. În teatru mi se pare că nu poți trișa în relație cu publicul. Pentru că acolo, într-adevăr, există un schimb de energie autentic, care nu poate fi trucat. La film nu poți trișa cu tine.

Și e mai greu.

Ceea ce e mai greu. Pentru că să fii onest cu tine… bine, în viață e greu, d-apoi în film!

Dar nu e înfricoșător? Nu te-a speriat asta? Cine ți-a cerut asta mai întâi?

Cristi Puiu mi-a cerut asta. Cristi m-a pus față în față cu mine și m-a speriat lucrul ăsta. M-a speriat, pentru că eu venisem din facultate cu diverse preconcepții de construcție de personaj și a fost foarte amuzant. Acum pot să privesc în urmă, așa, ironic. A fost foarte distractivă prima zi de filmare. Acum e amuzantă, atunci nu a fost deloc.

A fost traumatică?

Da, pentru că nu știam ce înseamnă toată treaba asta și eu aveam impresia că, dacă pun un costum de contesă pe mine, gata, eu sunt contesă, am gesturile, totul, privirea, nu știu ce.

Îngroșai totul un pic?

Aveam așa… jucam costumul, cum s-ar zice. Și Cristi a dat dublă după dublă, știu că aveam doar o replică de zis și am dat dublă după dublă până când m-a scos din capul meu. Și asta a fost. Deci lucrul cu Cristi Puiu a fost o lecție foarte serioasă. Poate nu le-am învățat neapărat pe toate pe platoul de filmare, cred că ceea ce am învățat, am conștientizat după, analizând tot procesul și încercând să înțeleg ce a funcționat, ce n-a funcționat. Ăla a fost un milestone, un punct de cotitură în înțelegerea mea față de actoria de film. Și m-a ajutat conștientizarea a ceea ce am făcut acolo. Cred că până în ziua de astăzi îmi prinde bine și o să-mi prindă bine mult timp.

Ai mai vrea să lucrezi cu el, sau ai niște regizori/regizoare cu care ți-ar plăcea să colaborezi?

Da, în general aș vrea să colaborez cu regizori cu care mă înțeleg bine, sau de la care am ce învăța. Nu o să zic niciodată nu. Eu nu prea sunt genul de persoană care nu mai vrea să lucreze cu un regizor, pentru că sunt destul de flexibilă. Și, indiferent de tensiunile care se creează pe platou, eu privesc totul strict profesional. Se întâmplă, sunt momente la lucru când oamenii, pentru a scoate un adevăr, sau pentru a se descărca, sau pentru a găsi un anumit tip de adevăr, trebuie să sape acolo și asta de multe ori nu se întâmplă frumos. Adică frumosul pe care îl vezi pe ecran nu e neapărat așa și în culise. Dar nu mă deranjează, pentru că le separ profesional.

Și niciodată nu o să mă ofuschez, sau nu o să mă supăr pe cineva personal dacă pe set, nu știu, strigă la mine, sau are un moment de furie. Pentru că ăla este procesul. Poate și eu la un moment dat nu sunt tocmai amabilă cu colegul de lângă în căutarea a nu știu ce.

De-aia cred că amabilitatea asta exagerată și permanentă e foarte bună, dar nu și în momentul în care te duci în niște zone care sunt greu de accesat, emoționale, unde trebuie să sapi, poate că și în traume, – bine, eu am jucat mai mult dramă, de aia folosesc cuvântul traumă. Așadar, nu știu cât de sănătoasă este această purtare cu mănuși. Prefer ca oamenii să fie onești, sinceri, chiar dacă strigă la mine, decât să fie mereu politicoși, dar să nu știu ce vor să-mi zică de fapt.

Ai vorbit despre rolul tău din filmul Ceciliei Ștefănescu și sunt curioasă cum e pentru tine feminismul, cum l-ai defini. Sunt femei care se feresc de cuvântul ăsta și, deși au valori feministe, cred și apără feminismul, declară că nu sunt feministe, pentru că nu vor să fie asociate cu un concept care uneori pare că e compromis.

Eu sunt feministă din copilărie. Este un feminism de conjunctură, pentru că în Moldova, mai ales în perioada în care m-am născut eu și mi-am petrecut copilăria, foarte mulți bărbați plecau la muncă în afara țării și atunci cine creștea copiii? Bunicii și mamele. Deci eu am fost crescută în mare parte de femei, cu bunica în frunte, și atunci noi aveam un feminism de conjunctură, în care noi țineam familia să funcționeze, noi țineam banii, noi știam ce se întâmplă cu banii, ce se întâmplă cu casa, ce se întâmplă cu tot. Mai este și problema alcoolismului la bărbații din Moldova și atunci asta adaugă încă un plus de feminism, de care nu erau neapărat mulțumite femeile, dar așa am învățat noi, asta a fost realitatea cu care am crescut. De aceea, eu mă raportez la feminism foarte relaxat. Plus că aici, în România, am crescut independentă și aici mi-am dezvoltat un mod de a mă raporta la lucruri. Tot ce am obținut, am obținut cumva prin forțele proprii. Eu nu simt nevoia să spun despre mine că sunt feministă. Pentru că eu sunt.

Și de-aia nu simt nevoia să mă apăr în sensul ăsta, dar asta nu înseamnă că celelalte femei fac ceva greșit dacă spun. Mi se pare că, mai ales în comunitățile defavorizate, unde e violență domestică și e foarte puternică – doar cazurile de omor din anul ăsta sunt atroce – mi se pare că acolo este necesară o educație în sensul ăsta, o educație feministă. Dar feministă nu în sensul ideologic, ci în sensul pragmatic. Mi se pare că, dacă ne-am întoarce la valorile pragmatice ale feminismului și la aplicarea lor practică în viața de zi cu zi a femeii, am avea mult mai mult de câștigat.

Eu nu am momentan de ce să mă plâng că nu am drepturi, pentru că eu sunt o femeie care câștigă, care face ce vrea, pe care nu o bate nimeni acasă. Adică eu sunt o femeie pe picioarele mele. Eu nu am de ce să mă plâng. Da, într-adevăr, în anumite circumstanțe, poate că bărbații sunt favorizați mai mult, sau au un salariu mai mare. Da, asta da. Dar astea – cum spun eu – deja sunt probleme de oraș. Nu vreau să bagatelizez acum, dar mi se pare că unde este nevoie de educație și unde trebuie aplicat acest feminism este în primul rând începând de la adolescente. Să fie învățate cum se respectă femeile și în primul rând să se rezolve violența domestică. Mie nu mi-e frică de cuvântul feminism și cred că el trebuie folosit, dar mai mult decât folosit, el trebuie aplicat.

Apropo de schimbul ăsta de putere sau faptul că se spune acum că anumite femei care au ajuns în poziții foarte importante și care sunt feministe, de fapt, devin misogine și se practică un soi de misoginism din partea femeilor. Explicația mea, fără studii, din instinctul meu, spune că, în momentul în care, de la începutul civilizației, sute de ani puterea și simbolul puterii au fost asociate cu o forță masculină și percepția puterii a fost doar prin prisma masculinității, da, se întâmplă ca uneori femeile în poziție de putere să adopte o atitudine masculină. Dar, în același timp, depinde foarte mult și de persoană. Mi se pare că puterea nu are gen. Orice persoană, în funcție de putere, poate să ajungă să-i abuzeze pe cei din subordinea lui. Și aici nu ține de faptul că cineva e bărbat sau femeie. Faptul că o femeie alege să adopte o atitudine masculină în acest abuz, nu știu, poate ține și de o moștenire culturală, dar eu nu cred că puterea are a face cu genul.

Și nici abuzul?

Și nici abuzul. Procentual, într-adevăr, este observat într-o majoritate covârșitoare la bărbați, dar nu este exclusiv la bărbați. Deci cred că puterea corupe pe oricine, indiferent de gen.

Spuneai la un moment dat că arta și iubirea vor salva lumea. Și vreau să te întreb dacă mai crezi asta sau nu.

Nu mai cred asta, având în vedere câte războaie se întâmplă, dacă ne uităm în jur. Și câți oameni mor și instinctul ăsta de criminal pe care îl avem în noi și chiar cred că așa am evoluat ca specie, din păcate. Cu toate festivalurile de film, cu toate proiecțiile de film despre război, și despre Palestina, și despre Ucraina, și despre refugiați din alte țări, din Asia, că și acolo sunt foarte multe conflicte – am senzația că nu învățăm nimic. Am senzația că ne-am trezit în anii de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, că ceva urmează, este o violență din ce în ce mai acută peste tot.

Și e naivă credința asta că arta va salva lumea, care e și la Dostoievski, care e și la mulți alții. Poate că nici Dostoievski nu credea în asta, având în vedere ce se întâmpla în Rusia în perioada respectivă și câți mureau pe capete, ținând cont de sărăcia despre care el însuși scria și de sclavia, de exploatarea economică.

Nu vreau să-l bagatelizez, e un mare autor, dar nu mai cred asta, pentru că realitatea din jur este una extrem de dezamăgitoare. Ce pot să fac eu ca persoană este să încerc să trăiesc conform principiilor, să urmez principiile morale pe care le am și să încerc să fac eu bine în jurul meu. Da, și prin vocea pe care o am, evident că la un moment dat pot influența anumite gesturi, nu știu, deși nu cred eu că voi ajunge un formator de opinie, pentru că nu am o celebritate, sau nu sunt eu vreun om de felul ăsta, nici n-am mulți followers pe Instagram – acum așa se cuantifică nivelul de popularitate și ești formator de opinie. Deci nu am, nu sunt formatoare de opinie, cred că am trecut de o mie de followeri pe Instagram.

Dar îți dorești? Poate după interviul ăsta o să ai mai mulți.

Nu cred. Nu știu, mă îndoiesc. (râde)

Uite, chiar asta vreau să te întreb. Ce este succesul pentru tine? Un nivel mai mare de popularitate, roluri mai bune, castinguri mai multe, bani mai mulți – ce este succesul?

Păi, dacă ar însemna popularitate, bani, followeri, înseamnă că sunt o persoană complet anonimă, fără niciun fel de succes în viață, dacă astea ar fi reperele. Dar nu sunt. Reperul cred că constă într-un succes personal mai mult, adică într-o mulțumire personală, într-o… nu mulțumire, cum să zic eu… un echilibru între sentimentul că ceea ce fac eu e bine și că-mi face mie bine. Și atunci, felul în care succesul este acum catalogat și cuantificat nu mi se potrivește neapărat. Și nu știu dacă e un lucru bun, pentru că noi, actorii, depindem de o anumită popularitate în industrie, la un moment dat. Poate la filmele astea de autor nu e necesară popularitatea unui actor, dar, dacă vrei să joci în televiziune sau în seriale sau în filme, atunci se ține cont de popularitatea unui actor, pentru că asta se cuantifică în bani, evident. Și atunci prețurile cresc de la actor la actor. Cineva ca mine, care nu sunt nici anonimă, adică debutantă, dar nici nu sunt celebră, cu siguranță, dacă vorbim de contracte, va negocia pe o sumă mult mai mică decât un actor celebru. Și atunci, da, pentru un actor e discutabilă chestia asta. Se pune accent în ultima vreme pe nivelul de popularitate, dar cred că el se referă mai mult la produsele destinate publicului.

Produsele culturale, produsele de autor sau, hai să zicem așa, de nișă, de artă, nu vizează încă aspectul ăsta, ceea ce mă bucură. Și, oricum, nici nu prea îmi place să postez, nici nu știu ce să postez atâta pe Instagram.

Dar ai refuza proiecte? Există ceva ce n-ai face?

Noi toți așa ne dăm breji că domnule, eu n-o să ajung niciodată să fac prostituție culturală.

Ce e prostituția culturală, cum ai defini-o?

Să faci proiecte care te motivează exclusiv financiar și care nu-ți aduc niciun fel de satisfacție. Proiecte compromițătoare, de exemplu, să joci în filme finanțate de nu știu ce partide, sau să sprijini nu știu ce proiect dubios… Sau case de pariuri. Eu n-aș putea să fac asta, dar e alegerea fiecăruia, adică eu nu știu ce situație financiară, sau de sănătate au persoanele respective. Adică n-aș putea să condamn asta. Dacă înainte condamnam mai ușor oamenii, cred că profesia asta m-a ajutat să nu mai fac asta. Pentru că niciodată nu știi ce se află în spatele unei decizii.

Poate că cineva este interesat fix financiar, poate că cineva are o nevoie de bani urgentă sau nu știu, e mama bolnavă și trebuie să-i plătească credit, nu știu, la spitale.

Deci tu nu știi dacă ai face sau nu, depinde de situația în care te-ai afla.

Cred că depinde de situație. Dacă aș duce-o la extremă și dacă aș avea nevoie urgentă de bani, dacă apare o problemă de sănătate- uite, cum a fost cu mama, că am umblat mulți ani prin spitale și eram în situația în care aveam nevoie de bani și munceam foarte mult ca să fac rost de ei. Deci, dacă ar fi să mă intorc în timp, dacă mi s-ar fi propus acum patru ani, în situația în care aveam nevoie disperată de bani, un proiect care mi-ar fi adus mulți bani, ar fi fost poate un compromis.

Îl făceai?

Cred că da. Nu aș fi recurs niciodată la un compromis sexual. Dar cred că la un compromis moral da, în sensul în care să fac un film, nu știu, care mie nu-mi place. În niciun caz un film susținut sau finanțat de PSD, de exemplu. Sau de AUR, sau de orice alt partid.

Deci într-un film finanțat de partide politice n-aș fi jucat niciodată. Dar un film mai puțin calitativ și mai mult bănos, cred că aș fi facut.

Spune-mi, din țară te-ai gândit vreodată să pleci, există un alt loc mai interesant și care are toate calitățile pentru tine?

M-am gândit la asta, dar în domeniul ăsta, să o iei de la capăt este foarte greu. Adică e riscant să plec într-o altă țară, fără niciun fel de contacte, fără nimic și să încep de la zero. Riscul este să fiu înghițită acolo de lumea din jur și să nu mai pot să fac nimic. Pentru că între timp, da, tu te duci acolo, să zicem că m-aș muta în căutarea, nu știu, unui viitor mai bun ca actriță. Dar în timp ce tu îți cauți acel viitor, tu trebuie să trăiești acolo, deci trebuie să muncești ca să te întreții. Și asta presupune nu neapărat joburi de actriță. De-aia ezit. Mi-aș dori să plec, dar…

Unde? Te-ai gândit la vreun loc anume?

Italia, Franța, cam acolo. Spania, poate. Doar că realitatea mea este deja aici. Adică n-am construit foarte multe, dar tot ce am construit aici am construit cumva… chiar sunt mândră de mine. Nu vreau să exagerez, dar nici nu mi-e rușine cu mine. Și n-aș vrea să se ducă totul pe apa sâmbetei și să încep de la zero într-o țară străină, pentru că știu cât de greu a fost aici, în România.

Voiam să te întreb și de traduceri, dacă tu mai folosești limbile străine pe care le-ai învățat. Ai folosit franceza în film, dar îți mai practici meseria pentru care te-ai format la prima facultate, să faci traducere?

Da, da, o practic. Nu constant, dar de fiecare dată când apare un proiect de traducere, nu zic nu. Nu am tradus din franceză nimic încă, deci trebuie să-mi pun franceza la punct un pic mai bine, pentru că șchiopătez un pic, n-am mai vorbit-o de vreun an și ceva. Dar am tradus din polonă, de exemplu, teatru. A fost o antologie, cred că de anul trecut sau acum doi ani, nu mai țin minte, în care am tradus vreo șapte piese de teatru. Am tradus recent și o adaptare după Morfina lui Bulgakov, pusă în scenă în regia lui Dumitru Acriș la Teatrul Elvira Godeanu din Târgu Jiu. Care se joacă în continuare cu mare succes.

De fapt, prima traducere a fost piesa Dureri Fantomă de Vasili Sigarev, pusă în scenă de regretatul Bogdan Budeș, doar că atunci făcusem o traducere filologică mai mult, încă nu știam exact cum să adaptez, mai ales că acolo era un limbaj licențios pe care Bogdan îl stăpânea foarte bine. El a adaptat și a pus în scenă Dureri Fantomă, care încă se mai joacă la Teatrul de Artă din București. Deci ăla a fost primul text tradus.

Știu că ai colaborat și cu Institutul Polonez.

Da, cu Institutul Polonez am colaborat la traducerea acelei antologii de teatru. Nu zic nu la colaborări pe traduceri, dacă apar, dar e un proces.

Vreau să te rog să dai un sfat celor care vrea să devină actori sau care sunt la început de drum.

Să își dea seama dacă asta vrea să facă. Și știu că la 18 sau 19 ani ești convins că pentru asta ești făcut, indiferent dacă este așa sau nu – dar ce-mi doresc, adică ce sfat le-aș da este să simtă cu ființa lor că asta își doresc, pentru că este o meserie de cursă lungă. Este o meserie care presupune multe eșecuri, multe așteptări, multe uși închise. Și trebuie să se pregătească pentru faptul că o facultate absolvită nu-ți garantează succesul. Deci asta este, dacă simte cineva că are motivație și pe timp de criză și în perioadele astea cele mai negre, dacă nu îl părăsește motivația, probabil că da, ăsta e drumul.

Și la final un vis. Ai un vis? În afară de Gdansk.

Am un vis, dar e atât de pragmatic visul ăsta!

Deci realizabil.

Am un vis să am și eu o proprietate aici în România. (râde) Pentru că eu m-am mutat aici la 16 ani, am stat în chirii peste chirii, în cămin. Și nu am un loc al meu. Îmi doresc un loc.

Și aici îmi dau seama că nu mă așteptam de la mine să spun lucrul ăsta, pentru că eu mă consideram mereu așa, nu boemă neapărat, dar aveam așa o viziune… romantizam latura mea nomadă. Și mi-am dat seama că nu știu dacă mai vreau să fiu nomadă. Și în momentul în care mi-am dat seama că nu mai vreau să fiu nomadă, am realizat că eu nu am un loc al meu aici.

Vrei un cuib?

Da, un spațiu, da, dar în același timp mi-e și frică, pentru că nu vreau să mă leg neapărat de locuri. Deci cam asta e, visul e destul de pragmatic. Adică în afară de sănătate, a mea și a oamenilor dragi și să nu mor de foame. Să nu mor de foame, făcând ceea ce-mi place.

Mulțumesc mult! Așa îți doresc. Și să se împlinească cât mai curând visul cu casa. Succes!

Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.

Cititi si alte stiri despre CULTURA: ,,N-o să ajung niciodată să fac prostituție culturală” – INTERVIU Marina Palii, actriță (II)