CULTURA: ”Fake news” involuntar. Moromete Victor Rebengiuc mai bătrân în fotografii decât în film

”Fake news” involuntar. Moromete Victor Rebengiuc mai bătrân în fotografii decât în film

La vremea aceea, rugasem trei fotografi să refacă o scenă celebră dintr-un film la alegerea lor. Bumbuț, evident, a ales Moromeții. Am vorbit cu domnul Rebengiuc și cu doamna Luminița Gheorghiu, care au acceptat cu eleganță să recreeze scena de pe prispa casei: Moromete fumând, Catrina desculță prin spatele lui, așa cum numai o femeie care trăiește cu un filosof rural ar putea umbla. Fotografia s-a făcut în Muzeul Satului, un loc care părea creat special pentru nostalgie, iar Laura Cîrnici s-a ocupat de costume, pentru că cineva trebuia să se asigure că totul arată „așa cum ținem minte”, chiar dacă memoria noastră nu e mereu foarte exactă, și nici hainele țărănești nu erau autentice.

Ani mai târziu, când Stere Gulea a făcut Moromeții 2, casa de producție a folosit pentru promovare… exact acea fotografie. Și, desigur, astăzi toată lumea e convinsă că acela e Moromete. Din film. Din copilărie. Din patrimoniu. Ei bine — nu. Dar n-am inimă și nici putere să stric această iluzie națională.

Și totuși, dincolo de această anecdotă care este, într-un fel ciudat, o mică poveste despre un „fake news” involuntar din cinematografia română, rămâne adevărul frumos: Ilie Moromete, în oricare dintre versiunile sale — Victor Rebengiuc sau, mai târziu, Horațiu Mălăele — este un amestec rar. Un amestec dintre geniul lui Preda, nostalgia cu care Stere Gulea privește satul românesc și talentul actorilor care au știut să dea viață unui om care stă pe prispa unei case și înțelege lumea mai bine decât lumea îl înțelege pe el.

Ilie Moromete este genul acela de om care ar putea sta ore întregi pe prispa casei, cu o țigară uitată între degete, privindu-și propria viață ca pe un spectacol care îl amuză și îl enervează în același timp. Nu e cine știe ce filosof de profesie, dar nu ai nevoie de diplome ca să vezi adevărul; uneori îți trebuie doar un scaun, un apus și o doză sănătoasă de scepticism. Moromete are ceva din oamenii care nu se grăbesc niciodată — nu pentru că nu ar avea treburi, ci pentru că știu instinctiv că viața își pierde farmecul dacă alergi prin ea cu capul în jos. Ironia lui e felul lui de a supraviețui într-o lume care se schimbă prea repede, iar tăcerile lui lungi ascund o inteligență care nu se afișează, dar se simte.

Moromete e un om care se luptă cu lumea și cu el însuși. Își iubește familia, dar iubirea lui e ciudat de tăcută, ca și cum ar fi un secret rușinos pe care trebuie să-l păstreze. E ceva ce trăiau oamenii din sudul țării, mai degrabă aspri cu familia decât empatici.

Nu l-am întâlnit niciodată pe Marin Preda deși sunt născută pe lângă satul unde a crescut el. Știu însă că a fost genul acela de om care înțelege totul: și ridicolul, și durerea, și micile absurdități care fac viața să doară. Nu era un moralist cu ton de profesor, ci un observator tăcut care își ascundea tandrețea sub o mască de severitate. În spatele tăcerii lui se simțea un om care ar fi vrut să râdă mai mult, dar lumea îi oferea prea puține motive.

Ilie Moromete e, de fapt, Marin Preda cu pălărie de țăran și o ironie mai domestică. Amândoi privesc lumea cu un amestec de curiozitate și tristețe. Amândoi preferă să tacă decât să spună prostii. Moromete are acel zâmbet în colțul gurii care spune „știu mai mult decât las să se vadă” — la fel ca autorul lui. Ambii iubesc ideea de libertate, dar o privesc cu neîncrederea omului care a văzut prea des cum se pierde. În spatele fiecărui dialog al lui Moromete se simte vocea lui Preda: calmă, ironică, melancolică — o voce care ar fi vrut să râdă, dar n-a mai avut când.

Și mai există ceva: amândoi sunt oameni în contratimp cu lumea lor. Moromete se încăpățânează să creadă că lumea satului poate rămâne la fel, Preda că lumea spiritului nu poate fi confiscată. Ambii pierd, dar o fac cu o eleganță stranie, aproape eroică. Fiecare în felul lui refuză să se supună. Moromete nu se pleacă în fața autorităților, Preda nu se pleacă în fața conformismului. În amândoi există aceeași nevoie de a păstra un colț de libertate — chiar și atunci când totul în jur se prăbușește. Poate de aceea citindu-l pe Moromete, avem mereu impresia că îl auzim pe Preda, zâmbind amar, din spatele fiecărei pagini.

P.S. Niculae din primul film Moromeții a fost interpretat de Marius Badea, coleg cu mine la școala generală, astăzi om de afaceri cu moară, grâne și fabrici de pâine.

Filmele din seria Moromeții pot fi văzute pe Cinemaraton, Stere Gulea și-a publicat memoriile în cartea ”Scrisoare către nepoatele mele, Însemnările unui regizor” la editura Humanitas

Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.