CULTURA: Jurnalistul Horia Ghibuțiu: „Nu am cedat la presiuni politice” INTERVIU

Jurnalistul Horia Ghibuțiu: „Nu am cedat la presiuni politice” INTERVIU

În acest interviu, Horia Ghibuțiu explică de ce presa adevărată nu dispare și de ce jurnalismul românesc riscă să ajungă… pe o aplicație matrimonială. Sâmbătă, 6 decembrie, de la ora 15.00, autorul volumului „Permis de presă” va fi la standul Editurii Curtea Veche, alături de mai mulți scriitori, pentru a se întâlni cu publicul și pentru a acorda autografe.

„Cotidianul”: Cum a influențat faptul că te-ai născut la Praga și ai crescut în România primele tale repere culturale și jurnalistice?

Horia Ghibuțiu: Venirea pe lume în Orașul de Aur, o întâmplare provocată de faptul că ai mei au locuit acolo, m-a influențat decisiv și pentru toată viața. A fost o poartă deschisă spre o mare cultură: Čapek, Hašek, Hrabal, Kundera, Kafka, Dvořák… Spre un anume fel de a fi blajin. Spre modul în care praghezii lungesc vocalele făcând melodios și salutul, spre umorul păstrat indiferent de circumstanțe – cehii fiind cei care au capturat un tanc al invadatorilor ruși și l-au vopsit în roz, să-l facă de râs.

Jurnalistul Horia Ghibuțiu: &bdquo;Nu am cedat la presiuni politice” INTERVIU — Horia Ghibuțiu și volumul Permis de presă FOTO Arhivă personală Horia Ghibuțiu

E reconfortant să ai jurnaliști incisivi și stăpâni pe întrebări precum cehii care apar în „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”, să dai omenirii un lider ca Vaclav Havel, primul șef de stat care a pus în discuție rolul social major al berii, pe care o bea azi la concerte rock demnul său urmaș Petr Pavel. De la Havel mi-a rămas zicerea aia cu „urmează-l pe cel ce caută adevărul și fugi de cel care l-a găsit”.

Ai parcurs aproape toate rolurile posibile într-o redacție – tehnoredactor, secretar de redacție, șef de secție, redactor-șef adjunct, redactor-șef, director editorial. Ai condus publicații extrem de diferite: de la primul ziar gratuit din România la un cotidian de referință și apoi reviste glossy. Ce ai învățat din aceste medii contrastante?

Destule! În presă, ești ceea ce tocmai ai publicat; cel mai bun subiect nu e cel pe care l-ai visat, ci cel care ți-a ieșit; nu exită subiecte urâte, doar inspirația e prea puțină. În vecii vecilor, presa va fi informație verificată, context, ierarhie vizuală, culoare locală, ecoul străzii și lexic satisfăcător de bogat. Mai sunt și mini-texte briliante, elocința argumentului, asocieri de idei spectaculoase, abordări neconvenționale, înșiruiri de cuvinte brici! Astea vor funcționa cel puțin, scuze pentru zicala asta ungurească fără perdea, cât timp cât vom avea fundul din două dărabe. Sper că ai râs de teoria asta – cred că citim, scriem și înțelegem mai bine așezați pe partea dinapoi decât stând în picioare.

Ai scris mai întâi „#ÎnTimpCeTuDormeai‟. Cum a fost trecerea de la ritmul jurnalistic la cel al scrierii unei cărți? Cum a apărut ideea de a scrie „Permis de presă”?

Și cartea care mi-a adus o nemeritată nominalizare la premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut era tot o scrutare, din partea unui om de media, a spiritului timpului, mascată sub forma unor însemnări ale cuiva care mergea foarte devreme la serviciu. Am știut că „Permis de presă” va fi o carte de când am început să public la rubrica mea de Opinii dintr-o publicație bilunară, acum trimestrială, numai eseuri de media. Că voiam să-i zic „Ce rău v-am făcut?” – uitând că citisem una cu același titlu scrisă de săracu’ nea Titi Teașcă – e o altă discuție.

„Citesc tot timpul, ca apucatul”

Ce autori sau jurnaliști te-au influențat în modul în care scrii? Ce îți place cel mai mult: să citești, sa vezi filme, meciuri, să asculți muzică? Cărei pasiuni îi dedici cel mai mult timp?

Sigur că sunt foarte mulți – să mă laud că stau zilnic cu burta pe presa scrisă interbelică, fiindcă am abonament la o arhivă digitală formidabilă?! Să știi însă că mă bucur că nu m-am lăsat influențat, ca mai toată presa sportivă de la noi, de Ioan Chirilă. Nu că mi-ar fi displăcut stilul său, în adolescență i-am sorbit scrierile și l-am idolatrizat, dar încă îi privesc cu prudență pe „presarii” sportivi care scapă mingea în decorul cultural. Citesc tot timpul, pasional, ca apucatul, păcat că beletristicii îi rezerv prea puțin timp. Sunt fervent spectator de teatru, privitor înrăit al filmelor de artă, dar, în timp ce spăl vase, reiau la nesfârșit seriale de animație pentru adulți, știu replici pe de rost din „Bojack Horseman”, „Big Mouth”, „F is for Family”, „South Park”…

Ai considerat important ca un volum despre jurnalism să includă și analize ale felului în care presa este reflectată în cinema, pornind de la experiența de jurnalist a lui Cristian Mungiu?

Da, mi s-a părut important, mai ales că nu știu să se fi analizat anterior imaginea ziaristului în filmele românești – în „Permis de presă” e și un eseu despre cum apare jurnalistul pe scenă, tot nasol picăm, niște hamsteri alergând în gol într-o roată de stereotipuri. Știam de experiența jurnalistică a lui Cristian Mungiu, dar Ada Teslaru, care-l cunoaște bine, mi-a deschis ochii asupra firului roșu din filmografia lui Cristi. Așa că am scris articolul „Cel ce ne ecranizează știrile”, pe publicistul.substack.com.

Despre cele 50 de porunci ale jurnalismului

Ce te-a inspirat să creezi „Cele 50 de porunci ale jurnalismului? Nu crezi că volumul tău ar fi trebuit să apară, de fapt, într-o Colecție Media, pentru că oferă repere esențiale pentru un jurnalist?

Am zis că poruncile sunt utile pentru cei care vin din urmă, care poate acum sunt șoricei de tastatură făcând muncă de agregare cu normă fixă și cred că așa e presa. Dar „Permis de presă” nu e doar despre media! E despre lumile în care am trăit, trăim și vom trăi. Am și o bucată de ficțiune, care e un cât de cât subtil recurs la metalepsă, adică m-am vârât în propria mea închipuire printr-un procedeu literar.

Care consideri că a fost cea mai bună întrebare a ta în calitate de jurnalist?

Ai să râzi, întrebarea cea mai de soi i-am pus-o unei vedete de divertisment, când lucram la un ghid TV. Mihaela Rădulescu povestise în tabloide o grozăvie, cum țâșnise sângele din ea ca dintr-o stropitoare, așa că prima mea întrebare a fost una simplă: cum te mai simți, Mihaela? Mi-a zis că a fost cea mai bună întrebare care i s-a pus vreodată.

„Presiunile politice erau comice”

Care a fost provocarea principală în ipostaza de decizie editorială? Cum ai rezistat presiunilor politice?

Ca redactor-șef la cel mai influent ziar, am rezistat cât am rezistat. Dar n-am cedat la presiuni politice, mă preocupau mai tare amenințările care mocneau în interiorul redacției și al companiei decât cele din exterior. Și n-am greșit demisionând, măcar pentru faptul că am șters-o la Barcelona, singur, vreo două săptămâni de reflecție și de sangria. Presiunile politice erau comice, de n-ar fi fost triste. Au culminat cu un consilier prezidențial nemulțumit de un sondaj de încredere defavorabil pe care-l publicase ziarul și am fost nevoit să-mi ies din pepeni, eu fiind calmul întruchipat, zicându-i: „chiar vrei să vorbim despre fotoexplicații?”.

Cum ai resimțit moartea, în mare parte, a presei scrise? Cum vezi viitorul jurnalismului românesc într-o lume dominată de AI și informație instantanee?

Cristi Delcea a zis-o mai bine decât mine, pe coperta a patra a cărții „Permis de presă”: „nu moare presa, moare altceva. Un altceva devenit, prin marketing agresiv și mincinos, mai mare decât ceva-ul fondator. Moare clona de presă, întoarsă cu fața spre bani și cu spatele la public”. Viitorul? Păi l-am scris deja! Presa română va fi pe o aplicație de tip matrimonial, cenzurată de o birocrată fără hârtie.

Când privești înapoi la cei 35 de ani de presă, care este cea mai importantă lecție pe care ai învățat-o?

E una pe care o știam pe de rost, dar am și salvat-o în telefon: „Trebuie să ne amintim întotdeauna că acuzația nu este o dovadă, iar condamnarea depinde de probe și de un proces echitabil. Nu vom trăi în frică unii față de alții. Nu vom fi conduși de frică într-o eră a iraționalității dacă ne adâncim în istoria și doctrina noastră și ne amintim că nu suntem descendenții unor oameni fricoși. Nu ai unor oameni care se temeau să scrie, să se asocieze, să vorbească și să apere cauzele care erau, la momentul respectiv, nepopulare”. E a jurnalistului american Edward R. Murrow, reprodusă fidel în filmul „Good Night, and Good Luck”.

Am văzut că faci din ce în ce mai des și cronică de teatru. Ce te-a motivat să faci tranziția către jurnalismul independent și presa literară?

De când mă știu – și, în general, de circa 2.500 de ani încoace – teatrul a fost locul ideal de confuntare a ideilor și a sentimentelor. Îi sunt recunoscător mamei care s-a chinuit să mă facă, apoi mi-a îndrumat primii pași de spectator cu atâta dragoste încât aș fi putut recunoaște la ce teatru eram și dacă ajungeam la un spectacol cu ochii închiși. Sunt un om care încearcă să înțeleagă lumea, un vechi spectator de teatru și un aproape la fel de vechi ziarist. Și mai sunt nepotul celui care a fost Oláh Tibor, conferenţiar universitar, critic literar, cronicar de teatru, traducător, redactor, scriitor. În vocea mea sunt și vocile lor.

Stil umami și fâșneț

În textele tale există un crescendo intenționat, de la versalitate la ton ludic, de la ironie la critică acerbă. Cum ți-ai defini stilul și registrul în care scrii?

Foarte frumos mi-ai spus! Ce pot să adaug? Ceva eclectic, cum se zice acum pe Instagram?! Stilul meu e umami, al cincilea gust? Fâșneț? Scriu cum mă taie capul.

Ce urmează pentru Horia Ghibuțiu în calitate de autor și jurnalist?

Ca autor, încă o carte, anul viitor. Ca jurnalist, fac interviuri, să nu-mi pierd mâna, mi-am păstrat colaborările… O să public un dosar de presă, cu titlul „Iar jurnalistul din România cel mai cunoscut în toată lumea e…” și cu subtitlul „Povestea ca-n filme a ratării unui subiect de presă care mă macină de peste două decenii”.

Închei cu „Presa face, totuși, mult bine”. Mai există, totuși, o speranță?

Clar mai există! Dar am și altă variantă de răspuns, decide publicul pe care o preferă. Cum spuse Rhett Butler, nepăsător, dar blând: sincer, draga mea, să dea naiba dacă-mi pasă!

CV

Trecerea de la jurnalism la literatură

Nume: Horia Adrian Ghibuțiu

Data și locul nașterii: 7 mai 1969 la Praga

Studii și carieră: A urmat Școala Superioară de Jurnalistică și a intrat în presă în 1990.

A condus publicații dintr-un spectru larg: ⹂Compact” (primul ziar gratuit din România), „Evenimentul zilei”, „Weekend Adevărul” (când avea 168 de pagini, cele mai multe pagini din istoria presei române), a fost redactor șef-adjunct la revista glossy „Viva”.

În audiovizual, a căpătat o voce distinctă prin emisiunile în care a intervievat zeci de personalități.

În 2018 a fost nominalizat la premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor pentru volumul ⹂#ÎnTimpCeTuDormeai”, face traduceri, scrie prefețe

Locuiește în: București.

Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.