CULTURA: Anonimi ai culturii care fac România mai bună și mai frumoasă. Cum poți să fii și tu printre ei

Anonimi ai culturii care fac România mai bună și mai frumoasă. Cum poți să fii și tu printre ei

Oana Popa, de pildă, din București, nu și-a propus să fie eroină. Nici să se fotografieze dramatic în culisele unui teatru ca să strângă like-uri chiar dacă a făcut UNATC, însă secția marionete și păpuși, meserie care creează magie din spatele unui paravan. Oana a făcut ceva ce nu se făcuse înainte: primul spectacol din România accesibilizat pentru persoane cu dizabilități și neurodivergențe. Cu spațiu senzorial, cu liniște în locurile potrivite, cu lumină care nu agresează, cu subtitrări, cu audio-descriere.

A vrut ca arta să nu mai fie o ușă încuiată, ci una care se deschide larg, fără să scârțâie. Sincer, e genul de inovație despre care crezi că vine din Oslo sau Vancouver. Și totuși a venit de la Oana, din București pentru Teatrul de Comedie. Acum Oana e adesea invitată de ONG-uri să-i ajute la accesabilizarea instituțiilor pentru persoanele cu dizabiliți.

Plecat de la peste 200 de kilometri depărtare, dintr-un sat care nu apare pe nicio hartă a cool-turalilor, Florin Bucuțea din Dăișoara, județul Brașov, a început să construiască biblioteci rurale. Nu un slogan, nu o campanie, nu un „proiect pilot”. Sase biblioteci adevărate, cu rafturi, cu miros de hârtie, cu copii care descoperă că lumea e puțin mai mare decât ulița lor. Florin nu așteaptă recunoaștere; probabil încă lucrează la etichetele pentru raftul de poezie sau caută donatori pentru încă un stoc de cărți. Dar dacă întrebi la Dăișoara cine a schimbat satul în ultimii ani, îți vor spune: „Florin, cel cu bibliotecile”.

Și poate că asta e frumusețea: oamenii care nu fac mare tam-tam, dar lasă urme.

Mai sunt și alții, desigur — oameni fără titulaturi sonore, dar cu o încăpățânare tandră de a face lumea mai suportabilă. Sunt oameni care fac ateliere de lectură pentru copii care altfel ar crede că literatura e un animal de pradă. Îi învață să citească nu doar cu ochii, ci cu răbdare, cu curiozitate, cu acel mic tremur care apare când descoperi un personaj care parcă te știe. Nu vor mulțumiri își iau bucuria din energia faptelor lor.

Cum sunt și cei care lucrează în corporații și, după ce își termină turele într-un birou care miroase a toner și deadline-uri, fac voluntariat pentru festivalurile independente de teatru, lipesc afișe ca și cum ar lipi bucăți de inimă prin oraș. Sunt tineri care vorbesc despre actori ca despre rude pierdute, postează programul spectacolelor cu aceeași emoție cu care alții își pun poze de vacantă. Nu cer nimic în schimb, dar fără ei, probabil jumătate din oraș nu ar ști că există o întreagă lume culturală la două străzi distanță.

Apoi sunt profesorii de dans popular — acei oameni care țin România în ritm, chiar și când restul lumii se grăbește haotic înainte. Ei învață copiii să bată ritmul cu călcâiul, să ridice brațele cu demnitate și să poarte costumul tradițional nu ca pe un costum de scenă, ci ca pe o amintire moștenită. Le arată adolescenților, care cred că tot ce e autentic se găsește pe TikTok, că există o frumusețe în pașii vechi repetați până când devin ai tăi. Și o fac fără camere de filmat, fără public, doar într-o sală în care pereții au auzit mii de „hai încă o dată” până când eco-ul a devenit o formă de curaj.

La școala populară de artă, există profesori care modelează oameni așa cum alții modelează lut. Îți spun că glasul tău poate crește dacă îl lași să respire, că mâinile tale pot învăța o vioară dacă o ții ca pe ceva viu, că talentul nu e un dar misterios, ci o încăpățânare elegantă de a încerca iar și iar. Ei sunt paznicii unor tradiții care altfel s-ar prăfui într-un manual vechi. Nu se plâng că sunt puțini sau că nu sunt apreciați; își lasă ușile deschise și speră că, într-o seară, va intra un copil care nu știe încă faptul că o viață întreagă îl așteaptă într-o artă pe care abia o descoperă. Un copil care, prin muncă, va ajunge un nume MARE în toată lumea chiar dacă acasă n-are nici hainele cele mai trendy și nici cele mai fancy gadgeturi.

Acești profesori anonimi sunt cei care țin aprinsă lumina în camere în care nici nu știam că e posibil să existe lumină. Și să nu vă gândiți că nu (mai) există așa profesori: ei sunt aici, dar nu ne dăm noi timp să-I observăm și promovăm.

Și știți ce uităm, noi, cei care nu ne încadrăm – încă – în niciuna dintre categoriile de mai sus? În epoca social media, toți avem un microfon. Întrebarea e ce alegem să amplificăm. Avem oare puterea și perseverența Oanei și a lui Florin (pe care-i admirăm când le citim poveștile) să fim atenți la ce e frumos și educativ în jurul nostru ca să dăm un „share” către ai noștri din comunitate? Ca să-i inspirăm cu ce putem noi, să le dăm hrană pentru minte și suflet. Să facem mediul din jurul nostru mai frumos, mai sănătos fără să așteptăm mulțumiri sau glorie.

Adevărul e simplu: fiecare dintre noi poate fi curator cultural pentru comunitatea lui. Putem distribui spectacole, expoziții, inițiative locale. Putem să facem vizibile proiectele unor oameni ca Oana și Florin. Putem, cu un share, un text, un semn discret, să construim o Românie mai bună, un pic câte un anonimat celebrat pe rând. Să inspirăm, să bucurăm, să creăm oaze de bine și frumos în lumea din jurul nostru.

Și putem începe azi, acum. Lăsați în comentarii numele unei persoane care vă inspiră și povestea sa în două vorbe, să creștem și să ne inspirăm împreună.

Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.